Despre decenta, 2.0

Nimeni nu ne poate invinui ca suntem la curent cu toate mortile oamenilor pe care nu i-am cunoscut niciodata.

Vrei sa vezi o stire despre scumpirea biletelor de autobuz, treaba ta, mai inghiti si doua trei titluri pe langa, cu sintaxa absolut senila si un subiect care a trecut in lumea de dincolo, si-a dat ultima suflare, a fost ucis, si-a luat viata, si-a luat zilele, a murit cu zile, a plecat dintre cei vii. Apropo, nu-mi amintesc sa fi decedat cineva in vreo stire. Probabil ca emana atata decenta cuvantul incat si jurnalistului ii e teama ca, folosindu-l, ar trebui sa faca sa fie si restul articolului decent.

Stim cu totii, insa, ca cele mai rele sunt comentariile.
Si stim si de ce, nu are sens sa insist. Totusi, ceea ce ma cutremura cateodata nu e vulgaritatea, absurditatea sau ura, ci incercarea disperata, dar esuata, de a arata suferinta. Ma tulbura, intr-un comentariu, mai mult decat o injuratura rasista un

“r.i.p. :(((((((((((((((((((((((((((((((((((((”

De ce? Fiindca ma simt vinovata, vinovata ca imi pare superficial si fals. Fiindca sunt sigura ca in spatele emoticonului exagerat sta – repet, sigura – o emotie sincera. Un emoticon nu a fost, insa, conceput pentru asa ceva. Nu a fost niciodata mai mult decat o scurtatura ca sa descrii o reactie. O reactie, nu o emotie. Da, in ciuda numelui. Dar iata ca medium-ul exista si e folosit, desi nu e potrivit. (Scepticii ar prinde acum momentul sa spuna, ei, iata dovada ca toata comunicarea virtuala in general, dar in special pe retelele sociale, e superficiala; nu as merge chiar atat de departe. Comparativ cu momentele in care incercam sa explicam de ce suferim, majoritatea comunicarii noastre in orice mediu e oricum superficiala, din cauza subiectului. De acord?).

Pe de alta parte, s-ar putea sa fie doar reactia mea la suferinta facuta publica. Probabil as simti la fel daca as vedea aceeasi persoana vorbind tare la telefon, in autobuz, despre aceeasi tragedie.

Am avut un singur contact scurt si concis cu presa, mai demult. Ea a insistat sa ma alerge in jurul blocului, cu microfoanele si reflectoarele aprinse, in timp ce pe scari era dus un corp al unui om la care tinusem. Imi amintesc privirea socata a presei atunci cand nu intelegea de ce nu vreau sa vorbesc. A revenit si a doua zi, si a treia, nu s-a saturat vreo cateva saptamani. Si daca pana atunci credeam ca atunci cand pierzi ceva drag nimic altceva nu te poate afecta mai tare, cu atat mai putin niste cuvinte, m-am inselat. Cu fiecare articol nou, cu fiecare comentariu la fiecare articol nou, simteam furie in neputinta mea de a opri totul, de a fi lasata in pace. Era randul meu sa ma mir in fata curiozitatii insatiabile a strainilor sa mai afle ceva, sa-si dea cu parerea. Ca la scoala, cand te loveai si colegii veneau la tine curiosi sa vada, sa atinga julitura, in timp ce tu incercai disperat sa scapi de ei, sa ajungi la cabinet.

M-as bucura ca anarhia asta, confuzia asta intre public si privat declansata de show-biz si alimentata de imensitatea si permisivitatea internetului, sa ramana la un stadiu inofensiv. In cel mai rau caz, adica, sa fii penibil, sau usor inadecvat. M-as bucura sa nu contamineze si singurele lucruri care, mie cel putin, imi par in mod clar ca trebuie sa ramana private. Cele dureroase, adica. Exista o decenta in capacul inchis al sicrielor catolice. Decenta de a nu atrage atentia asupra propriei tale dureri. Decenta de a nu ii afecta pe altii. Decenta de a nu arata. Decenta de a tacea. Poate e un lucru pe care trebuie sa-l reinvatam. Sau, daca preferati, sa-l reinventam.

Despre skeumorphism, kitsch si Photoshop

(Disclaimer: voi folosi cuvantul skeumorphism, asa cum arata el in limba engleza, fiindca n-am nici cea mai vaga idee daca si cum se traduce in romana.)

Am avut intotdeauna sentimente contradictorii legate de post-procesarea fotografiilor. Si cand zic contradictorii, vreau sa spun de fapt ca am refuzat ani de zile s-o fac, dupa care atunci cand am facut-o, am facut-o, la inceput cel putin, in exces. With great power comes great responsibility, si Photoshop-ul iti da destula.

Incapatanarea mea mi se pare totusi, acum, stupida; de la prima imagine fixata, putine fotografii au iesit neprelucrate din laborator. Si fara placerea asta de a te juca n-am fi avut pictorialistii, apoi nici pe Edward Weston sau pe Ansel Adams, mai ales pe Ansel Adams, pe cine am mai fi citat noi pe forumuri de fotografie atunci cand ramanem fara argumente?
Doar recent am putut, insa, sa-mi explic si de ce am refuzat. Citind un articol despre roboti; si skeumorphism. Aparent, cu cat robotul cu care interactionau se apropia mai mult de o infatisare umana, cu atat oamenii erau mai putin confortabili. Si nu fiindca s-ar fi simtit neaparat amenintati – ci pentru ca li se parea, brusc, grotesc. Pe de alta parte, daca robotul avea trasaturi umane mai putine si mai subtile, oamenii erau extaziati. Ceea ce nu e o asa de mare surpriza, altfel n-am avea desene animate.

Este ceva in mintea noastra, probabil, care accepta imitatia pana la un punct. Exact ce, nu stiu. Ar putea fi, pe de-o parte, puterea noastra de imaginatie, pe care ne-am cultivat-o foarte bine ca specie si care ne-a ajutat sa fim destul de creativi incat sa nu mai vanam si acum iepurasi cu mainile goale. De asta tinem minte mai prost liste si mai bine trasee sau povesti, fiindca ni le imaginam. Pe de alta parte, la fel cum se intampla si cand ne jucam, suntem mereu constienti ca ceea ce se intampla nu e adevarat. Chiar daca pare ca suntem implicati total. In momentul in care ceva incepe sa devina prea adevarat, intram fie intr-o stare de alerta (daca ne simtim in pericol), fie alegem sa “iesim din joc” si brusc sa refuzam sa ne mai imaginam. Probabil ca o combinatie intre cele doua se intampla in fata robotilor. Evident, nu vorbesc despre niste alegeri constiente. In latimea mica de banda a constiintei n-o sa intre niciodata memoria noastra senzoriala misterioasa, care poate diferentia un zambet fortat de unul sincer. Performanta la care nu prea ajungem in mod constient, din aceleasi motive pentru care inca ne chinuim sa facem robotii sa alerge, dar abia ne tinem dupa copiii nostri.

Dar avem deja un cuvant care sa defineasca un lucru care incearca sa fie ceva, dar nu poate. Kitsch.

Trecand intr-un domeniu mai comun, ganditi-va la aplicatiile mobile. Poate v-ar placea sa aveti un calendar care sa para tiparit pe hartie. Poate v-ar placea chiar sa puteti incercui datele pe el, asa cum o faceati pe unul adevarat. Dar ma indoiesc sincer ca ati fi extaziati daca s-ar rupe fiecare pagina cand navigati prin el. E obositor si inutil si ieftin. Oricat zgomot de hartie rupta ar face, n-o sa fie niciodata un calendar adevarat. Si tu stii asta, si baietii care l-au facut stiu asta, si te intrebi de ce insista sa te pacaleasca.

Sa ne intoarcem, totusi, la fotografie. Mi-am dat seama ca motivul pentru care am avut mult timp o repulsie fata de post-procesare a fost ca exemplele pe care le vedeam in jurul meu erau, pe scurt, kitsch. HDR-uri over-the-top. Portrete cu ochi luminosi. Peisaje ultrasaturate. Si lista poate continua. Exista, cred eu, doua situatii in care manipularea functioneaza: cea in care e insesizabila si cea in care e evidenta, dar asumata; and you play along with it. Exemplele din prima categorie treceau pe langa mine fara sa stiu ce sunt, iar cele dintr-a doua nu ma atrageau din principiu. Asadar, vedeam doar tot ce era intre. Kitsch-ul.

“Fading Away” – Henry Peach Robinson, 1858

Blutopia

Nu vreau să scriu o recenzie. Cei care n-au ajuns la concert știu foarte bine să regrete și singuri. În plus, a fost totul atât de intens încât nu îmi aduc aminte nimic, cel puțin nimic despre care să pot vorbi fără să par siropoasă și/sau trivială; un gurmand care încearcă să explice ce fac bucătarii. Încă n-am consumat toată adrenalina vărsată în mine la Blutopia, e duminică și sortez neliniștită căciuli, mesaje, îmi fac cafele și blog. Pentru o fată de provincie ca mine n-a fost un concert, a fost magie, au dispărut și apărut elefanți în fața mea. Să-mi spuneți voi de ce aș face o recenzie la un spectacol de magie.

(Ceea ce mă face să mă întreb dacă există, cum arată și mai ales cine scrie recenziile la serile de iluzionism.)

Am să scriu, totuși, dar nu despre scenă, ci despre sală. Și am să scriu despre sală cu candoare, vă asigur; nu am intenții moralizatoare. Gata, v-ați îngrijorat deja. Nu, nu, n-aveți motive, am o părere foarte bună despre publicul de vineri seara; a fost un public inteligent, care a învățat pe toată durata spectacolului. Asta m-a bucurat. S-a prins că dacă aplauzi prea mult după un moment solo riști să pierzi jumătate din următorul. A înțeles că o notă cu o octavă mai jos decât restul solo-ului nu e o glumă, și a doua oară n-a mai râs. Unora dintre ei le-am apreciat până și intenția de a-și aduce copiii la concert, și nu așa, oricum, ci chiar în primul rând; deși cred că am înțeles cu toții, când și-au pus prima oară mânuțele la urechi, că totul e în regulă până vine mr. big bad free jazz. L-au aplaudat mai tare nu pe Lucian Ban, ci pe cel care a lăsat să se vadă cel mai mult ce simte când cântă (mi s-a părut că erau fluierături de conservator). Cuplurile au fost agitate și nervoase, fiindcă cineva nu poseda talentul de a alege locurile optime într-o sală de concert și nu ar fi trebuit să fie niciodată lăsat de către celălalt, evident mai înclinat spre asemenea treburi complicate și de finețe, să cumpere bilete; și aveau să iasă la final purificați și senini spre garderobă, unde mă așteptam să se sărute cu toții pasional și apologetic pe după nurcile moarte și pufoase, în timp ce pe geamuri s-ar fi văzut câteva artificii scăpate din țarcurile lor de 1 decembrie.

Poate că e greu să ridici brusc un standard în sălile de concert într-un oraș cu o identitate culturală cel puțin incertă, dar seara de vineri a fost dovada că un asemenea efort – din ambele părți – merită. Lăsând ironia la o parte, sunt convinsă că același public ar veni și la al doilea, și la al treilea, și la al patrulea concert, și ar veni de fiecare dată înțelegând din ce în ce mai multe. Cu condiția să nu treacă prea mult timp între ele. Altfel elefanții vor deveni din ce în ce mai ușor de ascuns. Ar fi păcat.

Ce se intampla aici

Am facut ce mi s-a spus de atatea ori – si anume un blog. Imi dau seama ca trag foarte multa lume de maneca sa ma asculte; cred ca unii s-au saturat, sau le place, altfel nu inteleg de ce mi-ar fi sugerat sa intru si eu in blogosfera.

Cultiv bucatica asta de internet, deci, doar ca suport fizic pentru toate conversatiile pe care le am zi de zi cu oameni mai inteligenti ca mine, si mai ales pentru toate conversatiile pe care nu le am. Daca e sa semene cu ceva, ar fi mai putin un blog si mai mult un bazar de idei si lucruri pe care le gasesc in fiecare zi, si pe care mi-as dori sa le dau mai departe cui ar fi interesat.

 

Nu stiu exact ce va fi;

mai treceti pe-aici, sa vedeti.